„Am văzut robi călări și voievozi mergând pe jos, ca niște robi.” (Eclesiastul 10:7)
Din ce în ce mai des, în mioriticul spațiu în care trăim, ne „delectăm” cu ironii dulci-amare de genul: „Dacă vrei să ajungi prim-ministru, trebuie să fii agramat și să ai BAC-ul luat la 40 de ani!” Sau: „Dacă vrei să ajungi bogat, trebuie să te asiguri că chiulești cât mai mult de la școală!” Sau: „Ca să ai cutare funcție, e suficient să intri în cutare partid!” Sau: „Dacă ești finul, amanta sau rudă a personajului X, cu siguranță vei avea un loc călduț într-o anumită instituție a statului.” Etc., etc.
Cu toții suntem martori la un fenomen care pare a fi incontrolabil: contraselecția valorilor! Indiferent de domeniu, fie că vorbim de educație, instituții din vârful statului, spitale, ONG-uri, instituții culturale, firme sau chiar așezăminte cultice, peste tot, cu rare excepții, ajung în vârf oameni slabi, sau cu totul lipsiți de caracter. Nu că nu ar mai fi oameni capabili, competenți, cu valori înalte, dar ei nu sunt băgați în seamă. Nu răzbesc. De ce se întâmplă asta?
Înainte de a încerca o posibilă explicație, vă invit să observați că fenomenul acestui tip de impostură se propagă tot mai mult și în Vestul civilizat. Nu suferim doar noi de această maladie; la noi, însă, are priză mai mare.
Bun, revenim la problema noastră: de ce nu ajung în vârf oamenii cu adevărat valoroși? Unii ar spune, nu întru totul greșit, că trebuie să știi să-ți vinzi „marfa”. Ca la piață, degeaba ai roșiile cele mai bune dacă nu știi să spui: „Ia, neamule, de la mine!”. Tot așa și cu oamenii competenți și valoroși – probabil că acestora le lipsesc skillurile sociale necesare sau ceea ce unii numesc inteligența emoțională. E nevoie de un anumit tip de carismă, de un magnetism social care să te lipească de adevărații playeri. Trebuie să zâmbești, să ai logoree, chiar dacă îl încurci pe „care” cu „pe care”, să te îmbraci bine, să te introduci mereu în poza potrivită, să lași să se înțeleagă că până și regele Angliei e prietenul tău, să te laude gura ta, nu a altuia (pe dos de cum zice la Carte), și altele. Pe scurt, e o problemă de marketing – trebuie să știi, nu să vinzi, ci să „te vinzi”! Or, asta ne conduce, credem noi, la adevărata problemă, anume că vânzarea de care vorbim nu ține doar de imagine și marketing, ci capătă și alte valențe. Adeseori, ajung în vârf nu doar cei care își vând imaginea, ci, mai ales, cei care își vând sufletul! Cum vine asta? Să vă spun o poveste:
A fost odată ca niciodată o lume care credea în existența spiritului, a sufletului. Avea convingerea că omul e mai mult decât mațe și șaorme. Se credea că e mai bine să dormi flămând decât să-ți încalci cuvântul, iar cuvântul era mai puternic decât semnătura de pe un contract. O lume în care se știa de rușine, de respect, de omenie, de frica de Dumnezeu, de carte, de muncă. O lume în care se prețuiau poezia și filmele bune, o lume în care se compunea muzică, nu cântece pe trei note. O lume în care, în dulap, existau haine de biserică. La noi, o astfel de lume i-a dat pe Titu Maiorescu, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Ionel Brătianu, Dimitrie Gusti, P. P. Carp, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Constantin Noica, Simion Mehedinți, Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Ion Luca Caragiale și mulți alții.
După 1947, odată cu instalarea ciumei roșii, securea ideologiei comuniste a lovit constant în spiritul societății românești. S-a încercat, în fel și chip, să se acrediteze ideea că suntem doar materie evoluată. Că bunul cel mai mare este cel economic. Că suntem doar intestine, cum spuneam mai sus. Atât de mult s-a lovit în sufletul omului, încât oamenii au devenit indivizi sau, spus altfel, „cantități” dizolvate în colectivități. Imediat, una dintre primele valori pierdute a fost munca. Când li s-au luat pământurile, oamenii nu au mai fost motivați să muncească – fentei colectivizării i s-a răspuns cu fenta: „ne ținem de coada sapei ca să creadă lumea că muncim”. Apoi a venit furtul „justificat”, fiindcă, nu-i așa, furăm tot din ce-i al nostru. Nu luăm de la alții. Și, apoi, a început sarabanda oamenilor lipsiți de caracter. Cei care „conduceau” aveau mintea scurtă și erau aleși intenționat de comuniști în funcții de frunte. Era nevoie de oameni care muncesc, nu gândesc! În tabăra cealaltă, cei „conduși” și-au pierdut și ei caracterul și omenia. Mi-a rămas în minte o vorbă spusă de profesorul Gheorghiță Geană, la un curs de antropologie culturală: „Caracterul se formează în muncă!”. Ori, cine nu muncește se prostește! Uite așa, România a fost strânsă din ambele părți de impostură și lipsă de caracter.
În timp, societatea a acceptat această situație de fapt. Impostura a fost normalizată. Sigur, a existat și o rezistență, o luptă disperată pentru păstrarea valorilor. Însă oamenii care au luptat pentru asta, în frunte cu Iuliu Maniu și alții – oameni politici, oameni de cultură, preoți și pastori – au sfârșit în închisorile de la Aiud, Gherla, Sighetu Marmației și alte locuri ale întunericului.
Vorba că „un popor își are conducătorii pe care îi merită” este cât se poate de adevărată. Impostura există doar cu complicitatea maselor. A durat mult, circa cincizeci de ani, până când poporul a reacționat. Și a făcut-o în anul 1989, prin ceea ce rămâne un hibrid între o revoluție autentică și o lovitură de stat. Reacția, așadar, nu a fost în totalitate o luptă a spiritului, chiar dacă dorința de libertate a fost reală. Da, au fost unii care și-au dorit să redobândească valoarea libertății, de pildă tinerii care s-au jertfit în Revoluție. Mulți însă au reacționat pentru că au fost înfometați (deci tot o problemă de stomac) excesiv în anii ’80, plus că au fost manevrați pe tabla de șah geopolitică a vremii. Dovadă că lucrurile stau așa o constituie alegerile din 1990 și nostalgia constantă, chiar și astăzi, după vremurile comuniste. Revoluția nu a fost, în primul rând, rezultatul unei treziri a spiritului românesc.
Între timp, Occidentul ducea propriile lupte. Ideologia postmodernă a făcut loc tot mai generos marxismului cultural și pragmatismului rortyan. Poate că Occidentul suferă de îmbătrânirea despre care vorbea Oswald Spengler și, tocmai din acest motiv, credem noi, simte nevoia de întinerire prin racordarea la seva culturii și spiritualității asiatice. Dar asta e altă discuție.
Tema Occidentului este totuși relevantă pentru subiectul nostru, întrucât, după 1989, ne-am conectat și noi la acest izvor cultural, iar, începând din 2007, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, legăturile sunt de tip rizomatic: legislative, economice, politice, sociale etc. Ca urmare a acestor legături, pragmatismul a șlefuit puternic și mentalul colectiv românesc. Cu alte cuvinte, peste instinctul de supraviețuire comunist s-a așezat pragmatismul occidental sau, în alte cuvinte, „cum să supraviețuiesc?” s-a îmbrățișat cu „mie ce-mi iese din asta?” Păguboasă combinație! Acesta este creuzetul imposturii și al nonvalorii!
Ascensiunea socială, în acest context, implică un tip de tranzacționalism egocentric imediat. Dacă te ajut să te ridici, trebuie să-mi iasă și mie ceva, cât se poate de repede și cuantificabil. „O mână o spală pe alta”, se zice, după cum bine știm. Indiferent de „marfă”, în societatea pragmatică postdecembristă totul trebuie tranzacționat dacă vrei să ajungi mai sus. Fie că vorbim de bani, voturi, influență sau diverse servicii, trebuie să-mi dai ceva ca să-ți dau ceva! Nu se oferă nimic gratis. Ori, aici e buba.
Oamenii cu adevărat valoroși nu au, în primul rând, o problemă de carismă sau de inteligență emoțională. Capabili cum sunt, ar putea interpreta foarte bine diverse roluri (al lingușitorului, al omului conectat, al omului plin de resurse, al glumețului neobosit etc.). Librăriile sunt pline de cărți despre inteligența emoțională, despre cum să-i convingi pe oameni de orice, despre cum să-i manipulezi verbal și nonverbal. Există resurse suficiente pentru „falsificarea relațională”, atât de necesară pentru accesarea puterii. Deci, nu asta e problema lor principală: că nu știu să-și vândă imaginea. Provocarea este că oamenii valoroși nu vor „să se vândă”, nu vor să-și trădeze principiile și valorile de care țin. Tranzacționalismul este problema peste care nu pot trece! Oamenii cu adevărat valoroși sunt depozitarii unui tezaur spiritual: ei prețuiesc adevărul, dreptatea, binele, frumosul, încrederea, prietenia, principiile. Acestea sunt valori nenegociabile și netranzacționabile. De exemplu, astfel de oameni nu-și vor trăda niciodată prietenii doar ca să ajungă mai sus pe scara socială. Nu merge așa!
Iată, așadar, un posibil răspuns la întrebarea noastră: de ce nu ajung sus oamenii cu adevărat valoroși? E un cerc din care pare să nu se poată ieși: oamenii sunt valoroși pentru că au valori solide și nu pot ajunge sus tocmai pentru că nu vor și nu pot tranzacționa aceste valori. Ei refuză atât instinctul de supraviețuire comunist, cât și pragmatismul occidental.
Oamenii valoroși vor ocupa pozițiile de frunte din societate atunci când masele vor consimți. Până atunci, cei care susțin valorile sunt obligați să fie „un glas care strigă în pustie”, să injecteze binele în țesătura socială. România a arătat că există semne de speranță, cele mai clare fiind protestele din perioada 2017–2019, declanșate după OUG 13, când sute de mii de oameni au ieșit în stradă.
Există un zvâc valoric în nația noastră. Este latent sub pragmatismul de tejghea, dar, cu suficiente glasuri care strigă, ne putem aștepta la o trezire și la o nouă epocă în care valorile vor fi acolo unde le este locul. Sus.
AUTOR: PASTOR COSTEL GHIOANCĂ
REGULI OBLIGATORII PENTRU POSTAREA COMENTARIILOR PE BLOGUL LUI TOM THE CAT:
Vă rugăm să comentaţi la obiect, referindu-vă strict la conţinutul prezentat în articol. Orice deviere în afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene sau “epitete”, atacurile de orice fel la persoana autorului articolului, afişarea de anunţuri publicitare sau linkuri prin care sunt promovate ateismul, satanismul, anticreştinismul, rasismul, fascismul, comunismul, precum şi jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori care au scris un comentariu, se vor sancţiona drastic prin cenzurarea parţială a comentariului, ştergerea integrală a comentariului sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului celui care şi-a permis să încalce acest Regulament!
Blogul lui Tom the Cat nu răspunde pentru opiniile postate în rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora, revenind, integral, autorului comentariului!